ce suflet pot avea
să mă arunc afară din mine
cum se mai aruncă sinucigașe
monedele în fântâni
așteptând miracolul iubirii:
„mă iubește ?! / nu mă iubește?”
zgomotul valurilor
îmi consumă toată tăcerea
ajungând la șoaptele tale
salvatoare
un fel de „respirație gură la gură”:
nu-mi stă bine moartea
mă strânge la umbră
sau la spaima de a nu mai privi
o oglindă
mai bine ai lua tu umbra aceasta
de pe mine
și ai duce-o în larg
așa cum se duc norii negri
peste arsura soarelui…
nu stă bine moartea în mine
simt cum o rostogolesc
ca un val dinspre larg
înspre țărmul străin
altul decât acesta pe care
ți-ai pus urechea
crezând că este inima mea…
– scoală, nu am murit…
moartea nu-mi stă bine
pe coapse
mai ales când mâna sculptorului
îmi caută
istovitoarea nemurire.
