te-am pus în lanţuri şi te-am biciuit
fără ca să-mi fac mie vreo plăcere anume
fără ca să mă bucure suferinţa ta
dar nici să-mi inspire lacrimile să cadă
te-am biciuit până la sânge
până la urlet
până la nemişcare
până la nesimţire
până la rană vie
pentru că aşa se poartă
aşa se face
cum şi în calul de povară se dă cu biciul
cum şi doborâtul copacilor
se face cu securea, cu joagărul
cu drujba…
ţi-am biciuit robul din tine rămas în robie
în robia poemului ce-şi refuză naşterea
pentru a nu ajunge mai apoi
la refuzul de hrană
te-am biciuit cu dragoste şi sinceritate
după menirea „robul trebuie biciuit”
aşa cum şi poemul acesta trebuie citit
sau pâinea trebuie ruptă şi împărţită
sau inima …cucerită şi bucurată
Shaul
eşti totul o suferinţă
un cuvânt sângerând ca o rană vie
un septuagenar pedepsit să-şi trăiască
poemele, cuvintele, respiraţia
ca un bici şfichiuitor
peste spatele poporului tău de robi
la curţile alese ale lui Dumnezeu
din ce în ce mai străin
din ce în ce mai sfâşiat
te-am biciuit şi încă te mai biciui
ca un ritual fără sfârşit
ca un firesc al lucrului
pe care Shaul Carmel din tine
îl ştie pe de rost
cum pe de rost viaţa îl ştie şi îl recită
ori de câte ori o femeie
se despleteşte deasupra Iordanului
ori de câte ori un bărbat recită de sabat
din Tora
te-am pus în lanţuri şi te-am biciuit
fără ca să-mi fac mie vreo plăcere anume
fără ca să mă bucure suferinţa ta
dar nici să-mi inspire lacrimile să cadă
doar rob al meu te-am putut face
în semn de preţuire şi de iubire
a robiei din tine
şi mai apoi am înţeles
de ce toate poemele tale
au lacrimi în ochi
