îngenunchez de fiecare dată
când scriu poezie
pe genunchi mi-au crescut iarbă
şi flori de mac şi păpădie
din mine sunt şanse reale să apară
miraculoasa câmpie
prin care moartea învie
îngenunchez
şi-mi aştept inspiraţia,
de parcă aş aştepta ultimul tren
sau ghilotina
să-mi dea drumul la sânge
şi eternitatea
să îmi fie blestem
îngenunchez pe poem
sau în mine
sau pe aerul dintre noi
carbonizat
pe scheletul luminii
(ce-mi bate la geam)
tulburându-mi spaima
să nu ajung înrămat
te strig, te chem, te am
te pierd, te uit
rămân o pagină întoarsă
răsfoit ca un maldăr de bani
te strig, te chem, te pierd
uitând că te am
în mine poemul îmi face
respiraţie gură la gură
de fiecare dată când
pasul tău înspre mine
din mine mă fură!
