vinovăţia nu este molipsitoare
îmi ridic versul ca pe o criptă
să-mi provoc deshumarea
să arăt lumii
ce poate să facă nemuririi
o femeie iubită
vinovăţia poemului iese la lumină
cum mai ies la lumină
ascunsele taine
atunci când din sparta oglindă
gândul meu îşi face rost de palide haine
nu am nimic străin decât ce-mi oferă
cuvintele smulse
sau unghii să fie…
pe de rost te învăţ şi te ştiu
cum mai ştiu
Tatăl Nostru
din care sorbim şi greşim
sorbim şi greşim
Tu carele eşti în ceruri
Sfinţească-se Împărăţia Ta
Facă-se voia Ta
Precum în cer aşa şi pe pământ…
mă rog, mă-nchin
şi cobor în mormânt
ca şi cum aş coborî muntele
sau glasul până la şoaptă
în cânt
poemul acesta
e făcut să mă ştie
să mă recunoască-n mulţime
prin mine să-nvie
să fie citit, şoptit,
murmurat şi tăcut
poemul acesta
doar de mine ştiut
